Borș de perișoare e genul acela de rețetă cu indicații vagi atunci când vine vorba să o faci, însă cu un gust inconfundabil dacă e să ne gândim la varianta “ca în copilărie, la mama acasă”.

Să amintim întâi ceva despre denumire. Dacă a apărut cuvântul “borș” înseamnă că elementul esențial e borșul de putină. Nu se poate altfel, dacă vreți să mâncați borș. Nu vă lăsați induși în eroare de variantele epigonice care folosesc sare de lămâie și alte trăznăi (zeamă de varză etc.). Dacă se numește borș, înseamnă că trebuie să aveți borș la îndemna, atfel nici să nu vă gândiți să faceți rețeta. Și mai e ceva: borșul trebuie neapărat să fie proaspăt, nu acru “de îți sare căciula”.

Dacă am stabilit asta, mai departe rețeta poate fi mai laxă și imaginația Dvs. (sau ce aveți prin frigider, în materie de carne și legume) poate fi pusă la încercare și datorită faptului că o dată folosit, borșul va fi, ca gust inconfundabil, elementul principal.

Perișoarele nu trebuie să fie prea mari, altfel veți avea probleme până se vor frăgezi prin fierbere. O variantă adaptată zilelor noastre ar putea fi orezul prefiert și atunci terminați, în cel mai rău caz, cam după un sfert de oră. De asemenea oul este esențial în compoziția perișoarelor, fără el, se vor “împrăștia”.

Acum, dacă după ce ați citit cele de mai sus elanul Dvs. este ceva mai scăzut, puteți trece și la supe. Încercați Supă de ceapă în stil franțuzesc sau altceva exotic, Supă japoneză ramen .