Într-un decembrie londonez al anului 1843, Charles Dickens publica Un colind de Craciun, o nuvelă ce avea să devină piatra de temelie a imaginației colective despre Crăciun. Autorul, născut în 1812 în Portsmouth și crescut într-o familie cu suișuri și coborâșuri financiare dramatice, a cunoscut direct sărăcia copilăriei și munca grea din fabrică, atunci când tatăl său a fost închis pentru datorii. Acele experiențe au lăsat urme adânci în sensibilitatea lui și au alimentat un filon constant al operei: compasiunea pentru cei lipsiți de noroc. În Un colind de Craciun, Dickens propune un arc narativ simplu, dar de mare impact emoțional: Scrooge, un bătrân avar, este vizitat de trei spirite care îl poartă prin trecut, prezent și viitor, forțându-l să-și confrunte propriile alegeri și să-și schimbe viața. Printre personajele secundare, dar pline de forță simbolică, se află familia Cratchit, săracă dar unită, cu micul Tim, copilul bolnav a cărui fragilitate devine catalizator moral pentru transformarea protagonistului.
În inima acestei povești există o scenă memorabilă: momentul în care familia Cratchit, într-o casă modestă, servește budinca de Crăciun. Nu este o masă îmbelșugată, ci mai degrabă o victorie a voinței de a sărbători în pofida lipsurilor. Dickens descrie budinca ca pe o adevărată minune, un triumf al ingeniozității gospodinei asupra penuriei. În epoca victoriană, budinca de Crăciun (plum pudding) nu era doar un desert, ci un simbol al unității familiale și al tradiției, încărcată de gesturi rituale: amestecată de toți membrii casei, fiecare făcând o dorință, aromată cu mirodenii exotice ce evocau puterea comercială a Imperiului Britanic, îndulcită cu zahăr colonial și fructe uscate, și, nu în ultimul rând, flambată înainte de servire — un spectacol ce aducea un strop de magie pe mesele de iarnă.
Această budincă din Un colind de Craciun funcționează ca o metaforă stratificată. Pe de o parte, este un simbol al rezistenței clasei muncitoare în fața privațiunilor economice, o dovadă că bucuria poate înflori și în sol sărac. Pe de altă parte, reflectă conceptul de “Crăciun victorian” pe care Dickens l-a consolidat: o sărbătoare centrată pe familie, pe gesturi de bunătate, pe generozitate și reconciliere. În mod subtil, desertul familiei Cratchit ne vorbește despre ierarhii sociale: pentru clasele superioare, plum pudding era bogat, cu ingrediente scumpe, servit alături de alte feluri rafinate; pentru cei săraci, era o raritate și, tocmai de aceea, un punct culminant al sărbătorii.
Plum pudding-ul, în rețeta tradițională victoriană, necesita timp și răbdare: pregătit cu săptămâni înainte de Crăciun, pentru ca aromele să se întrepătrundă, păstrat în pânză de bumbac și fiert ore întregi. Era un desert dens, hrănitor, bogat în calorii — o adevărată rezervă de energie pentru iarna grea. În scena lui Dickens, această budincă apare ca un obiect de mândrie: gospodina Cratchit, roșie la față de emoție și căldură, o aduce la masă sub privirile încântate ale familiei, în aplauze spontane, ca și cum ar fi prezentat o comoară.
Dacă ne gândim la implicațiile literare, scena este o piesă de arhitectură narativă subtilă. Dickens nu ne arată doar un desert, ci construiește o atmosferă în care fiecare detaliu al mesei este amplificat de contrastul cu lipsurile cotidiene. Budinca devine un act de rezistență culturală: în loc să accepte tăcerea și austeritatea, Cratchit își proclamă, prin acest gest culinar, apartenența la sărbătoare și la bucuria colectivă. Astfel, Dickens traduce în termeni concreți ceea ce în epocă devenea un ideal moral: Crăciunul ca moment de solidaritate umană, dincolo de barierele sociale.
De-a lungul timpului, plum pudding-ul a fost ilustrat și reinterpretat de mari bucătari, de la auguste Escoffier, care i-a adăugat note mai rafinate și glazuri elaborate, la Mary Berry, care în emisiunile sale BBC a readus rețeta clasică în atenția publicului modern. În forma sa autentică, rețeta presupune ingrediente ce, în epoca victoriană, vorbeau despre comerțul global: stafide de Corint, coajă de portocală confiată, scorțișoară și nucșoară din colonii, rom din Caraibe.
Iată o variantă clasică, adaptată pentru bucătăria de azi, dar păstrând spiritul original:
Ingrediente (pentru 8 porții):
- 200 g stafide
- 200 g coacăze uscate
- 100 g coajă de portocală confiată, tocată mărunt
- 150 g făină
- 150 g pesmet alb
- 150 g zahăr brun
- 150 g unt, moale
- 4 ouă
- 100 ml rom brun
- 1 linguriță scorțișoară măcinată
- 1/2 linguriță nucșoară
- 1/2 linguriță cuișoare măcinate
- un praf de sare
Mod de preparare:
- Cu o zi înainte, amestecați fructele uscate cu romul și lăsați-le la înmuiat peste noapte.
- Într-un bol mare, bateți untul cu zahărul până devin cremoase, adăugați ouăle pe rând, apoi făina, pesmetul, condimentele și sarea.
- Incorporați fructele și lichidul rămas de la macerat. Amestecați bine.
- Turnați compoziția într-un vas termorezistent uns, acoperiți-l cu hârtie de copt și folie de aluminiu.
- Fierbeți vasul pe bain-marie, acoperit, timp de 5-6 ore, completând apa la nevoie.
- Lăsați budinca să se răcească și păstrați-o la loc răcoros până la servire.
- Înainte de masă, încălziți budinca la abur, turnați puțin rom cald peste ea și flambați.
În prezent, există și variante mai rapide sau mai accesibile, în care timpul de maturare este redus, iar ingredientele exotice sunt înlocuite cu fructe uscate disponibile local. În Australia și Noua Zeelandă, plum pudding-ul a fost adaptat pentru clima caldă, servit rece, cu sosuri de vanilie sau înghețată. În zonele în care romul nu este preferat, se folosește coniac, whisky sau chiar suc de mere concentrat.
Ceea ce rămâne însă constant este simbolistica lui. Budinca de Crăciun, la fel ca în scena cu familia Cratchit, este un act de comunitate, un fel de a spune “suntem împreună” într-un moment care cere introspecție, dar și celebrare. Dickens a știut să transforme un desert într-un personaj, un obiect încărcat de semnificații. Astăzi, fie că o pregătim cu rigoarea unui chef sau cu spontaneitatea unei gospodine grăbite, plum pudding-ul poartă aceeași promisiune: aceea că bucuria nu se măsoară în bogăția mesei, ci în căldura celor care o împart.
În concluzie, realizarea acestei rețete nu este dificilă în esență, dar cere timp, răbdare și o anumită anticipare a momentului festiv. Este, într-un fel, o lecție culinară despre răbdare și recompensă, exact așa cum Dickens ne învață, prin călătoria lui Scrooge, că schimbarea adevărată vine prin reflecție și gesturi mici, dar semnificative. Iar dacă ne lăsăm inspirați de familia Cratchit, putem descoperi că, indiferent de resurse, există mereu un fel de a pune pe masă un strop de sărbătoare.